Porumbelul voiajor si casa.

Capacitatea porumbelului voiajor de a se intoarce acasa.

 

De fiecare data cand ma aflu la tara, in luna aprilie aud cucul cantand. Acum, in spatele acelui cantec se afla un mister sau un fenomen al naturii, si anume ca acea pasare se va imperechea (in cazul in care va gasi un partener disponibil), iar femela va depune un ou in cuibul deja populat al unei alte pasari, cum ar fi sturzul. Dupa o perioada in care ma astept ca pasarea ce cloceste sa fie confuza, oul cucului va ecloza, iar sturzul va deveni si mai confuz la vederea unui pui care va creste dincolo de limitele normale, descotorosindu-se intre timp de orice forma de competitie, fie ou, fie alt pui, impingandu-i afara din cuib. Odata ce parintii naturali ai acelui cuc au mai experimentat si in trecut astfel de actiuni, inseamna ca realitatea la care ne referim este cunoscuta sub numele de „instinct”. Un „plan mostenit” cu care Dumnezeu a inzestrat aceasta specie pentru a supravietui.

Sa fie oare instinctul cel ce poarta spre casa porumbelul voiajor?

 

Acum, avand in vedere titlul acestui articol, adesea gresim cand catalogam drept instinct capacitatea porumbelului voiajor de a se intoarce acasa. Pentru ca acest tip de pasare nu e ajutata doar de instinct atunci cand navigheaza sute de kilometri in drumul spre casa. Intr-adevar, porumbelul voiajor are intr-o oarecare masura acel instinct pe care il au toate speciile, dar nu acesta este cheia pentru a dezlega misterul in care este invaluit voiajorul. In cazul puiului de cuc despre care am pomenit mai sus, instinctul ii va permite sa strabata mii de kilometri peste mari si tari ca sa-si faca vacanta undeva prin Africa, la mare departare de locul unde a iesit din gaoace, si sa se intoarca anul urmator cu foarte mare precizie in locul unde s-a nascut. Si, cu exceptia accidentelor sau a atacului pradatorilor, tanarul cuc se va intoarce fara sa se rataceasca. Apoi, cu timpul, si puii sai vor face exact la fel, asa cum fac cucii de nenumarate generatii, de cand Dumnezeu i-a inzestrat cu ceea ce se numeste instinct.

Influenta instinctului poate fi observata si in comportamentul altor specii, cum ar fi somonul sau acei vestitori ai primaverii, randunicile, care nu se ratacesc in timpul migratiei, totul decurgand normal. Probabil insa ca termenul „ratacit” este cuvantul-cheie care ma face sa ajung la concluzia ca pasarile noastre de rasa nu sunt dominate de instinct de vreme ce porumbeii se pot rataci dupa cum bine stim! Si, daca porumbeii se intorc acasa datorita unui instinct similar cu cel al altor specii, atunci nu ar mai fi nevoie sa-i antrenam, iar conditiile meteorologice nu ne-ar mai impiedica cursierii sa revina la adapostul lor.

De aceea spun ca e mai mult decat instinct, subliniind faptul ca abilitatea porumbeilor voiajori de a se intoarce acasa este un mister, desi au fost formulate o serie de teorii menite sa explice fenomenul. Chiar daca as vrea ca stiinta sa dezlege misterul, acest lucru e discutabil, deoarece istoria acestei specii ne arata ca am abuzat de cunoasterea stiintifica. In orice caz, daca am stii cum functioneaza totul, placerea acestui sport ar disparea.

Pe baza observatiilor si a experientei, s-a constatat ca porumbeii voiajori au un simt al directiei si, fie ca-i antrenam sau ii concuram pe directia nord sau sud etc., acestia sunt ajutati de soare. Daca soarele este vizibil, porumbeii se vor indrepta spre casa; daca nu, atunci porumbeii isi intarzie plecarea si ar putea alege un drum gresit. Insa e discutabil daca prezenta soarelui este singurul factor care ajuta la orientare, bazandu-ma pe urmatorul experiment: am luat un grup de porumbei bine antrenati, cu multe curse la activ, si i-am eliberat dintr-o zona muntoasa, cu ceata densa, de la aproximativ 30 km distanta fata de crescatorie si, cu toate ca au sosit tarziu, nu am inregistrat nici o pierdere. Pentru ochiul uman, limita vizibilitatii in ceata era de 35 – 45 metri. De aceea, sunt de parere ca porumbeii au un simt al vederii mai dezvoltat, care il intrece cu mult pe cel al oamenilor. In timpul acelui experiment, cred ca porumbeii au fost in stare sa vada mult mai departe decat mine in aceleasi conditii.

Studiile stiintifice mai sugereaza si faptul ca porumbeii voiajori au o memorie fantastica si ca acest lucru se adauga simtului de navigatie. Astfel, se crede ca o pasare care a strabatut cu succes o distanta, isi va aminti anumite aspecte ale mediului inconjurator si se va folosi de aceste informatii cand va strabate din nou acel traseu. Daca este adevarat, memoria ar ajuta enorm de mult, dar daca pasarea are de parcurs sute de kilometri pe o directie cu care nu s-a mai intalnit anterior? Poate ca aici este momentul cand intervine in discutie convingerea ca porumbelul poseda un grad inalt de inteligenta animala, iar celelalte aspecte, cum ar fi memoria si vederea, sunt prezente in grade diferite, rezultand astfel individualitatea si unicitatea fiecarei pasari. Nivelul calitativ la care se afla cele doua componente cu care sunt inzestrati porumbeii face diferenta dintre campioni si restul plutonului.

Pana la proba contrarie, tind sa cred ca porumbeii nostri nu se intorc acasa numai datorita instinctului, ci a unei strategii sofisticate, dublate de un regim de antrenament adecvat la care porumbeii trebuie supusi din tinerete. Dar la fel cum poate fi pusa la indoiala existenta unei stiinte exacte, si explicatia oferita aici ar putea sa nu se aplice in cazul acelor extraordinare exemple de intoarceri pe care sportul columbofil le-a consemnat de-a lungul anilor si care nu pot fi explicate prin consideratiile de mai sus.

 

Sursa: http://www.pigeonnetwork.com/articles/Homing_Ability.html

 

 

Traducere de Andrei – Silviu Oprea

 

 

 

Be the first to comment on "Porumbelul voiajor si casa."

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.